Ne apropiem de marea sărbătoare a Nașterii Domnului, ce ne mângâie sufletele în aste vremi zbuciumate ce le traversăm, îngrijorate de noua pandemie, dar și tulburate de curentele secularizante contemporane. De aceea, la popasul sărbătoresc, voiesc a mă adăuga păstorilor din Betleem, care au avut bucuria să primească vestea cea bună a Nașterii Mântuitorului; odată cu ei, vă îndemn, prin rândurile de faţă: „să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul” (Luca 2, 15). Să mergem la peșteră, spun, pentru a ne întări credința, făcând mai vie mărturisirea în sufletele noastre, căci, din păcate, lumea a devenit extrem de apatică, din pricina unei flagel care distruge nemilos credința în Hristos. Un accentuat indiferentism religios, desacralizarea acerbă a sărbătorilor sfinte – toate la un loc se căznesc, parcă, să-L alunge pe Domnul Hristos din viața omenirii de astăzi.

Ca să ne limpezim în această privință, vă lansez o provocare: să ne imaginăm în casa lui Ștefan cel Mare și Sfânt ori în cea a jertfelnicul domn Brâncoveanu Constantin. Cum credeți că au serbat ei Crăciunul? Copiii lor au avut parte oare de feericul brad, ornat cu zeci de podoabe strălucitoare? Nici vorbă! La români, primul brad a fost împodobit în 1866, în casa lui Carol I. Se înțelege că tradiția provenea din Apus. Nici „venirea Moșului Crăciun” nu o putem certifica în acei ani: obiceiul a apărut târziu, abia prin secolul al XIX-lea, în America, de acolo preluându-se și adaptându-se în aproape întreaga lumea creștină. Nici denumirea generică de „Crăciun” nu se cunoştea pe-atunci. Grigore Ureche pomeneşte într-o cronică nu de sărbătoarea Crăciunului, ci de a „Născutului”. La fel, Sfântul Ierarh Dosoftei, în cartea Despre viața și petrecerea sfinților, amintește de ziua Născutului Domnului Hristos. Termenul folosit în prezent pentru sărbătoarea Nașterii Domnului are, se pare, origine apuseană recentă, intrând în limbajul eclesiastic, dar nu numai, după sec al XVIII-lea. Oare ce Crăciun o fi fost, fără brad, fără „Moșul” darnic, care, uneori, nu se dovedeşte destul de generos cu toți copiii, din moment ce o sumedenie dintre ei suferă de foame ori de frig? Deși lipsit de fastul actual, de milioanele de beculețe aprinse în bradul licărind, Crăciunul acelor timpuri se arăta mult mai luminos, mai bogat decât astăzi. De ce? Fiindcă oamenii, căutându-L în primul rând pe Domnul, îşi împodobeau sufletele. Hristos-Pruncul Se afla în centrul sărbătorii, ca Lumină care luminează tuturor. De ziua „Născutului”, Hristos însemna totul. 

Cu nădejdea nezdruncinată că vom cinsti cum se cuvinte sărbătoarea Născutului, vă fac poftire să priviți cu atenție icoana Nașterii Pruncului Sfânt, ca să-L vedeți, dincolo de culori, execuție și stil, pe Însuşi Iisus, Dumnezeu prezent în istoria şi în viaţa noastră, în familia din Betleem, dar şi în familiile noastre, în bisericile unde ne adunăm să proslăvim sfânta Sa Naştere, dar și în inimile celor ce-l așteptă cu necurmate nădejdi de mai bine.

Arhim. Mihail Daniliuc – Schitul Vovidenia, Neamţ