Vine vremea colindelor! În aroma verdelui brad și-n murmur de colinde așteptăm praznicul Nașterii Domnului. Colindăm, primim colindători, așa după cum ne-nvață datina strămoșească și cum o făceam fiecare dintre noi în anii cei curați ai vârstei neprihănite. Amintindu-mi de copilăria mea, m-am întrebat: dacă gospodarii cărora le-aduceam vestea Nașterii Sfântului Prunc nu mi-ar fi oferit nimic, oare aș mai fi colindat? În pruncie nici nu mi-am pus o asemenea problemă. Părinții îmi spuneau: așa e tradiția; dacă nu te duci, nu vine Moș Crăciun, botezat de comuniști cu numele palid Gerilă. Începusem să înțeleg că obiceiul respectiv, pe lângă bănuții ori dulciurile primite, făcea parte dintr-o rânduială încremenită între bătrâne veleaturi. În zilele noastre observăm o emulație deosebită a grupurilor de colindători. Orașele cu precădere, pe la colțurile străzilor, prin mijloacele de transport, gări, autogări, sunt invadate de urători ambulanți; nu știu cât cântă din drag pentru Domnulețul-Domn din Cer sau mai degrabă pentru un gologan aruncat adesea din lehamite ori milă. Și atunci, oare cântarea, adeseori chinuită, greșită textual, mai are semnificația de a vesti Nașterea Domnului?

De altfel, dacă ne gândim bine, la Paști Biserica a rânduit o săptămână specială, cea a Sfintelor Pătimiri, ca să ne deslușească neîndoielnic sensurile Jertfei Mântuitorului, dăruită nouă prin Cruce și Înviere. În preajma Crăciunului, pregătirea aceasta nu s-a făcut printr-o perioadă liturgică bine determinată, ci poporul credincios și-a statornicit-o prin tradiția cântărilor populare religioase, textele lor lămurindu-ne taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Versurile colindelor sunt fascinante, ascunzând o teologie adâncă, înfățișată într-o frumusețe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuite, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic. 

Suntem țara colindelor. Nici un popor creștin nu mai posedă o așa zestre excepțională agonisită de-a lungul atâtor secole precum noi, românii. Într-un Catavasier, tipărit la Râmnic în 1747, se spune: „Aicea, la sfârșitul cărții puserăm și stihurile ce le cântă copii când umblă cu steaua în seara nașterii lui Hristos. Și, cetitorule ce vei citi și cu poetice vei socoti, și de nu vor veni la număr bine silabisirile să știi că noi precum le-am găsit așa le-am și tipărit, după cum s-au obicinuit a se cânta, și n-am umblat a le număra“

Iată, se pare, o primă culegere de colinde datează de peste 250 de ani. Și câte or mai fi fost poate! Cert este că fără aceste minunate creații artistice ce îmbracă sărbătoarea în armonii și delicate glăsuiri, Crăciunul nu ar mai fi la fel.

 Așadar, colindând ori primind colindători, să încercăm a descoperi frumusețea spirituală și artistică a colindelor. Nu voi încheia fără să vă aștern la ușa sufletelor câteva cuvintele pline de înțelepciune ale unei străvechi cântări sărbătorești: „Și-acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios, române, să fii bun“.

Arhim. Mihail Daniliuc, Schitul Vovidenia, Neamţ