Moștenirea spirituală a românilor prin lăcașurile monahale care împânzesc țara este o binecuvântare pentru călătorul dornic de regăsire a propriului eu și o încântare a sufletului.

Mănăstirea Brâncoveni, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului”, „Izvorul Tămăduirii” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril ” se află în comuna Brâncoveni, județul Olt. 

Biserica mică, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril“, a fost ridicată în anul 1700 și a devenit ulterior bolniță a mănăstirii. Aici s-au săvârșit slujbele religioase pentru monahii bolnavi și răniții de război adăpostiți în vremuri grele pentru țară. Pictura acesteia, o frescă în stil bizantin de o valoare inestimabilă, aflată în prezent în plin proces de restaurare, a fost realizată de meșterii Școlii de la Hurezi, conduși de artistul grec Constantinos. 

De Brâncoveni, însă, s-a legat într-un mod cu totul special și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care și-a petrecut vremea copilăriei și a adolescenței aici, în atmosfera specifică de rugăciune și viață duhovnicească. La 1674, a fost înmormântat aici fratele său, Barbu, care murise la Constantinopol. Mai târziu, în 1688, doamna Stanca Brâncoveanu, născută Cantacuzino, mama domnitorului, reînhumează în pronaosul bisericii osemintele soțului său Papa (ucis la București, în anul 1655) și ale lui Preda Brâncoveanu. După 44 de ani de văduvie, doamna Stanca adoarme întru Domnul la 66 de ani, aflându-și și ea odihna lângă Papa și Preda Brâncoveanu, sub o frumoasă lespede de piatră cu stema familiei Cantacuzinilor − vulturul bicefal. 

În amintirea mamei și a familiei sale, Constantin Brâncoveanu hotărăște restaurarea mănăstirii și înalță din temelie, pe același loc, o nouă construcție „mare ca o lavră”. Fiii săi mai mari, Constantin și Ștefan, au pus piatra de temelie a bisericii mari, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, fiind târnosită la 15 august 1699. Pictarea acesteia s-a încheiat cinci ani mai târziu.

După moartea mucenicească a domnitorului și a fiilor săi, întâmplată în 1711, mănăstirea a fost supusă la grele încercări, fiind în mai multe rânduri ocupată de trupe străine și prădată în timpul războaielor austro-turce și ruso-turce. În perioada anilor 1721-1727 a fost transformată în cazarmă austriacă. Doamna Marica Brâncoveanu a reușit eliberarea ei prin petiții repetate la împăratul habsburgic. Avariată grav în urma cutremurului din 1837, biserica mare a fost parțial reclădită în anul 1842, sub stăreția lui Teodosie din Trapezunt. 

În contextul secularizării averilor mănăstirești din 1864 obștea se diminuează, iar pe la 1872 rămân doar patru viețuitori. În 1876 a trecut la Domnul ultimul stareț al mănăstirii, preotul Radu Șapcă din Celei, membru al Guvernului provizoriu de la Islaz din 1848. În prezent, mormântul său se află în pridvor, unde i s-a ridicat o cruce mare de piatră. 

Către sfârșitul secolului al XIX-lea viața de obște în această mănăstire s-a stins, activitatea fiind reluată abia în anul 1952 pentru o scurtă perioadă. Tot atunci a fost adusă de către preotul duhovnic Rafael Diaconescu și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, îmbrăcată ulterior în argint. Prea Fericitul Patriarh Iustinian Marina s-a interesat îndeaproape de restaurarea mănăstirii, acordându-i un bogat sprijin material. Decretul nr. 410 din 1959 a avut însă repercusiuni și asupra vieții călugărești de aici, maicile fiind silite să părăsească mănăstirea, care apoi s-a transformat în azil. Tot atunci izvorul tămăduitor a fost mutat din fața bisericii în afara incintei, așa cum se vede până astăzi.

În anul 1975, Direcția Monumentelor Istorice a început lucrările de refacere. Sfântul lăcaș s-a redeschis însă abia în anul 1985, ca mănăstire de maici, cu sprijinul Preasfințitului Episcop Gherasim al Râmnicului, al Preasfințitului Episcop Calinic al Argeșului și al Elenei Bărbulescu. Tot atunci s-au executat ample lucrări de restaurare a chiliilor, a turnului clopotniță, a caselor domnești și a bisericii mari. Sub îndrumarea prof. Traian Zorzoliu, în fostele case domnești s-a amenajat muzeul mănăstirii, iar în lapidariumul aflat în fostele beciuri domnești au fost aduse diverse piese provenite de la unele biserici și mănăstiri demolate în București, pe perioada regimului comunist. 

Biserica mare a mănăstirii, construită în stil brâncovenesc, este în formă de cruce, cu pridvorul deschis, susținut de opt coloane din piatră. Are o turlă pe naos, cea care a fost pe pronaos s-a dărâmat la cutremurul din 1837. Ușile masive, din lemn de stejar sculptat, cu o compoziție minuțios compartimentată și un modelaj bogat și de mare rafinament, au fost sculptate de meșterul italian Giorgio Pesena Levin. Ancadramentele de la uși și ferestre alcătuiesc o adevărată dantelărie în piatră, închipuind frunze, flori și ghirlande armonios echilibrate. Pisania are un registru ornamental sublim, cu motive vegetale. Pereții exteriori, văruiți în alb, sunt încinși cu un brâu median, iar în partea superioară, aproape de streașină, sunt înconjurați de trei rânduri de cărămizi așezate pe muchie ca dinții unui fierăstrău și încastrate în zid.

În anul 2014 P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a dăruit mănăstirii o icoană cu o mică parte din sfintele moaște ale voievodului martir Constantin Brâncoveanu. În timp, au mai fost adăugate alte sfinte moaște, printre care cele de la: Sf. Apostol Andrei, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Nectarie din Engina, Sf. Mina, Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir.

Un lăcaș încărcat de istorie și sfințenie, care vă așteaptă cu energia sa bună!

                                                                                               Text și foto: Dr. Doina Tătaru