Vrancea – o întreagă Românie la scară redusă! „... se poate zice că această Vrance este însăşi icoana în mic a unităţii neamului nostru” (Nicolae Iorga).

           Călătorind din sudul fierbinte şi politicianist, traseul viitoarei autostrăzi a Moldovei ne poartă prin preajma centrelor urbane Buzău şi Râmnicu Sărat. Aici, în Râmnic, în mijlocul unui sens giratoriu din inima oraşului, demult, în anii 1930, a fost dezvelit un bust al scriitorului Alexandru Vlahuţă. Acum, intersecţia este încadrată de Centrul cultural „Florica Cristoforeanu” [mare interpretă lirică, prea puţin cunoscută în ţară, născută la Rm. Sărat, din tată primar, decedat prematur, şi mamă italiancă, rămasă cu patru copii mici, „venetică” fără niciun sprijin, fiind aproape izgonită, abia la Bucureşti găsindu-şi supravieţuirea], precum şi de Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă”. Apropo, la momentul dezvelirii bustului scriitorului, presa timpului atenţiona că Oscar Späthe, de altfel un sculptor recunoscut, a neglijat proporţionalitatea, astfel că soclul era prea îngust faţă de bust. Atunci, speranţa era a unui provizorat. După aproape un secol, descoperim încă o dată că „Nimic nu e mai durabil ca provizoratul!”... 

Tot în comuna Dumbrăveni, la Dragosloveni, se află Muzeul memorial „Alexandru Vlahuţă”. Născut la Pleşeşti (astăzi, Alexandru Vlahuţă), în judeţul Tutova/ Vaslui, după două căsătorii eşuate, scriitorul s-a recăsătorit aici, la Dragosloveni, în 1905, cu Ruxandra, fiica unui proprietar agricol. De observat că, odinioară, Dumbrăveni (sub numele de Plăineşti) şi Dragosloveni aparţineau de judeţul Râmnicu Sărat.

           Alexandru Vlahuţă (1858-1919) – prozator, poet, gazetar, animator cultural – după vârsta de 47 de ani, şi-a găsit la Dragosloveni liniştea de care avea atâta nevoie. Fire sensibilă, patriot, moralist, a fost principalul exponent al sămănătorismului, curent ideologic şi literar constituit în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910) – concepută şi lansată chiar de către Alexandru Vlahuţă şi de către George Coşbuc. Principalul teoretician al curentului a fost Nicolae Iorga. Al. Vlahuţă a publicat un singur roman (Dan, 1894), dar mai multe volume de poezie, în epocă fiind comparat cu Mihai Eminescu. În egală măsură, nuvelist şi publicist. În anii 1890, a refuzat titlul de membru corespondent al Academiei Române. Specia pe care consacrat-o este reportajul literar, întruchipat, mai ales, de volumul România Pitorească (1901), un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară” – în cea mai frecvent citată caracterizare, aparţinându-i criticului Dumitru Micu. George Călinescu aprecia că „opera lui e mai mult un reportaj scris curat, un album de «icoane şterse», de «file rupte», de impresii luate «din goana vieţii». A şi formulat o estetică a instantaneului”. Suficient pentru a-l reconsidera, acum, precursor şi spirit tutelar al presei autohtone de turism. 

La Dragosloveni, Al. Vlahuţă i-a adăugat casei un nou corp, purtând amprenta stilului arhitectonic românesc, cu cerdac şi pridvor, autorul proiectului fiind Alexandre Clavel. Aici, la etaj, şi-a amenajat biroul. De aici, putea să aibă o perspectivă critică exactă asupra vremurilor pe care le trăia. Adesea – de jur împrejurul unei mese celebre – primea vizita prietenilor literari (B. Ştefănescu Delavrancea, I.L. Caragiale, O. Goga, D. Zamfirescu, I.Al. Brătescu-Voineşti). Scria: „Doi oameni am cunoscut în ţara noastră torturaţi de onestitatea şi religia artei lor, veşnic muncind şi veşnic nemulţumiţi de ceea ce au făcut, veşnic trişti, Eminescu în poezie şi Grigorescu în pictură”. S-a înconjurat de lucrări ale lui Grigorescu şi ale altor artişti. În 1907, va lua parte, la Câmpina, la înmormântarea prietenului său, căruia, trei ani mai târziu, îi va dedica albumul Pictorul N.I. Grigorescu – vieaţa şi opera lui. 

           În 1916, familia se refugiază din calea războiului, la Iaşi şi la Bârlad. În colecţia muzeului de astăzi, alături de docarul folosit pentru a-şi aduce prietenii la conac, se păstrează „carul de bejenie”. „L-am mai văzut la Iaşi, în iarna lui 1917. Privirea i se întunecase, glasul era cernit, iar părul negru sfida vârsta şi tristeţea sfâşietoare a timpului”, nota Cella Delavrancea, fiica prietenului său. La înapoiere, familia Vlahuţă va găsi casa distrusă. La 19 noiembrie 1919, scriitorul va pleca pe drumul fără de întoarcere. Este înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu ortodox (fig. 71). 

Amfitrioanele de la actualul muzeu ne explică ce a urmat. „Capabilă de toate devotamentele”, doamna Ruxandra Vlahuţă a înfiinţat, în 1926, un aşezământ de cultură, respectiv loc de întâlniri culturale şi şcoală pentru fetele din zonă. Şcoala va funcţiona până în 1948, pentru ca după un deceniu, în 1958, să fie deschisă casa memorială. În 1951, doamna deja plecase la întâlnirea cu soţul său. Fiecare dintre cele nouă încăperi are o funcţie precisă: salonul de primire; mărturii documentare; „spaţiu social şi uman al Pleşeştilor, locul de naştere al scriitorului”; dormitorul familiei; cămăruţa de rugăciune, cu icoane de la 1800; atelierul de lucru al doamnei Ruxandra Vlahuţă („cultul muncii [manuale], frumosului, continuităţii, tradiţiei”); camera de lucru şi camera prietenilor – acestea la etaj; şopronul, cu cele două atelaje. Apropo de „cultul muncii manuale”, Muzeul Vrancei cuprinde, în comuna Vânători, şi o Secţie de etnografie. Imobilului conacului de la Dragosloveni i se adaugă o frumoasă livadă.

Duhul scriitorului pluteşte în aerul de sfârşit de florar. Stăm, cu Vlahuţă, la sfat: „... în tot ce veţi face bun şi nobil, la orice pornire generoasă a voastră, în orice gând limpede şi tare, în orice închipuire inspirată, la orice realizare fericită de viaţă măruntă zilnică sau de artă veşnică, eu voi contribui cât voi putea de acolo de unde voi fi...” Semnele par evidente; în grădină, în retezătura trunchiului unui vechi salcâm, a lăstărit şi a crescut un puiandru de toată frumuseţea... 

           Programul de vizitare al muzeului, de miercuri până duminică, între 9 şi 17. Intrarea este... aproape gratis: între 10 lei (persoane active, pe cont propriu) şi gratuitate (de exemplu, pentru preşcolari).

           Toamna, într-o vreme, la Dragosloveni se organiza un salon literar. După aproape 40 de ediţii, manifestarea a intrat într-un con de umbră... Pe total însă, viaţa literară vrânceană are resurse nebănuite. Preşedintele Ligii Scriitorilor din Vrancea este prof. Culiţă-Ioan Uşurelu – scriitor, editor şi animator literar – pe cât de talentat, pe atât de prolific. L-am revăzut, cu drag, la Dragosloveni, la conac, în foşnetul stejarilor seculari, prezentându-ne două dintre volumele sale recente: Dialoguri polifonice. O sută de interviuri cu scriitori (700 de pagini!) şi, respectiv, Şoapte aforistice. Jos pălăria!

           „Înserează. Valea răsună de mugete. În aer e un miros răcoritor de brad şi de fâneaţă. Şi parcă nʼai mai intraʼn casă, şi parcă nʼai mai pleca de-aici...” (În Vrancea, la Alexandru Vlahuţă, România pitorească, ediţia a doua, I.V. Socecu, Bucuresci, 1902).

                                                                                                       Prof. univ. Nicolae LUPU,

                                                                                                                            membru AJTR