Prima sărbătoare înscrisă în calendarul ortodox este a Sfântului Trifon sau Trif Nebunul prăznuit la 1 februarie, cel care apără viile si livezile de omizi, lăcuste, viermi, gândaci. Pentru a proteja recoltele de insecte, era sărbătorit prin diferite interdicții la muncă. Oamenii se duceau dimineața la biserică ca să ia aghiazmă făcută anume, cu care stropeau culturile, viile, livezile, grădinile. Dealtfel este singura sărbătoare în care se sfințește agheazmă în afara Bobotezei (când se sfințește agheazma mare). Cei din zonele montane fac și ritualuri pentru protecția animalelor din stână, în fața lupilor sau urșilor. De regulă ritualurile erau practicate de bărbați, pentru că ei se ocupau de munca din afara casei, pe când femeile primeneau gospodăria, lipeau cu pământ cuptorul, pereții și vatra casei. Deși Sf. Trifon este un sfânt care oferă protecție în mod special gospodăriilor cu tot ce conțineau acestea, este pomenit alături de sfinții doctori fără de arginți, cunoscuți pentru tămăduirea diverselor boli, numiți adesea în pereche în cadrul slujbelor când se săvârșește taina Sf. Maslu: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon. Aceștia sunt sfinți vindecători din tradiția creștină ortodoxă, patroni ai medicilor, farmaciștilor și chirurgilor, care uneau știința medicală cu rugăciunea, cunoscuți pentru că ofereau gratuit îngrijire medicală bolnavilor, fără a cere plată, lucrând în numele lui Hristos și promovând credința..

   La 40 zile după Crăciun, la 2 februarie, biserica ortodoxă sărbătorește Întâmpinarea Domnului, numită și Stretenie sau Ziua Ursului. Starea vremii mai era interpretată după cum „iese ursul din bârlog”. Pentru a-i câștiga bunăvoința, pe potecile pe unde acesta umbla erau puse bucăți de carne sau vase cu miere de albine. Se consideră că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, dacă aceștia se ungeau, în ziua de 2 februarie, cu grăsime de urs. Bolnavii de "sperietoare" erau tratați în această zi prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs. Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea având rolul de a prevedea vremea. Altfel spus iarna începe să-și piardă din puteri, dacă este cald și umezeală, atunci vara va fi călduroasă și roditoare, iar dacă este ger și viscol, atunci urmează o vară rece și cu recolte mici.

24 februarie – Dragobetele, e o sărbătoare păstrată până în zilele noastre deși rădăcinile aproape că sunt greu de determinat, se pare că originile sale se află pe timpul dacilor. Legenda spune că Dragobete este fiul babei Dochia, fiind întruchiparea principiului binelui, al înnoirii, al dragostei și bunei dispoziții și în unele zone poartă numele de Năvalnicul (a fost transformat de Maica Domnului în floarea cu același nume) sau Logodnicul păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet. De ziua lui se împerechează toate păsările și toate animalele. Este ziua în care „este obligatoriu ca pe fete să le vadă măcar un băiat, pentru a fi încredințate că vor fi iubite tot anul“. La țară era obiceiul ca în această zi fetele și băieții să se îmbrace în haine de sărbătoare și să culeagă ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. De asemenea dacă un băiat își prindea aleasa, era musai să îi fure o sărutare în văzul lumii, ca simbol al dragostei lor. De aici și celebra zicală: Dragobetele sărută fetele! Băieții aveau grijă ca în această zi să nu fie fără pereche, deoarece ar fi fost un semn rău, prevestitor de singurătate până la următoarea zi de Dragobete.